Nea Gheorghe Lămâie şi fluierele sale

De câţiva ani încoace, nea Gheorghe din Chiriacu îşi lasă gospodăria şi vine la începutul fiecărei luni cu treburi la Giurgiu. În drum se întâlneşte tot felul de oameni, unii cunoscuţi din sat, alţii de prin locurile unde a mai umblat, iar pe cei mai mulţi, îi vede pentru prima dată. El are cu ei multe de povestit la cei 74 de ani ai săi şi poate, mai multe de aflat, dar un lucru îl ştiu toţi care îl cunosc: marea lui pasiune pentru muzica populară şi mai ales pentru fluierele sale. Nu are şcoli înalte.

A urmat doar şcoala primară în sat, apoi „ în timpul comuniştilor”, a mai urmat 4 clase de gimnaziu şi nişte cursuri de electromecanici la Călugăreni, ca să poată lucra la staţia de pompare din cadrul sistemului de irigaţii. Acolo a lucrat 17 ani, după ce înainte lucrase 17 ani ca cioban la CAP. A început să cânte la fluier când avea 13-14 ani, în timp ce mergea la păscut cu vaca şi cu cele câteva oi ale familiei. A învăţat să cânte singur, fără să-i arate cineva, imitându-l pe tatăl său şi pe ceilalţi oameni din sat. În anii copilăriei lui nea Gheorghe, cel mai răspândit instrument în satele vlăscene era fluierul, cu care se cânta la clăci, la hore şi chiar în momente de singurătate, ca să treacă mai repede timpul.

De-a lungul anilor, a învăţat mai multe cântece, jocuri, doine şi balade, pe care le mai cântă şi astăzi celor care doresc să-l asculte, chiar dacă pe unele le-a mai uitat, la altele mai confundă melodiile sau nu le mai ştie bine cu toate cuvintele. Lucru foarte important este că nea Gheorghe cântă cu multă plăcere, în orice împrejurare care i se oferă, fără să ceară nimănui ceva în schimb. Şi pentru că nu cântă la un singur fluier ci la trei, impresionează de fiecare dată când se pregăteşte să facă o demonstraţie, scoţând unul câte unul şi privindu-le cu interes de parcă le vede pentru prima oară. Are unul mic, care produce sunete înalte şi îl foloseşte la melodiile de joc : horă, sârbă, geampara. Cu celălalt, mai mare, se acompaniază când cântă melodii de doine şi balade, pentru că are un registru mai grav şi se acomodează bine cu vocea sa. Cel mai drag însă este „firca”, un fluier îngemănat, lucrat cu multă pricepere din lemn de prun şi cu legături din metal. Sunetele lui bogate în armonice şi împletite cu isonul, redau parcă o întreagă formaţie de fluieraşi. „Îl am de la un om care a stat prizonier în Rusia”, ne mărturiseşte interlocutorul, explicând provenienţa acestei rarităţi, care l-a costat atunci 10 lei. În public a început să cânte la hora satului, care se mai făcea în sat când era el flăcău. „Ne strângeam şi cântam cu fluierul şi juca fetele…..cântam că-mi ierea drag”. Mai târziu a cântat la Căminul Cultural din localitate, apoi, cu ocazia unor concursuri şi spectacole, la Ghimpaţi, Alexandria şi chiar la Bucureşti. Pe scenă nu a cântat niciodată cu vocea deşi are în repertoriu şi melodii vocale. Cu vocea a cântat numai pentru el. Nea Gheorghe „face” cântece (doine care circulă în zonă), cu un text propriu, în care cântă viaţa de ţăran din timpul tinereţii lui. A făcut şi o doină despre evenimentele de la Revoluţia din ‟89, când au murit mulţi tineri pentru libertate. Ştie însă şi balade vechi, cum este de exemplu balada lui Toma Alimoş, cântată pe o melodie de doină, cunoscută în zonă.