Muzeul din curte

În zilele de astăzi, datorită transformării continue a societății și folosirii tot mai mult a tehnologiei, puțini mai sunt cei interesati de tot ceea ce a însemnat civilizaţia secolelor anterioare în satul românesc, de modul de trai al ţăranului român, de a-și cunoaşte „rădăcinile”. Însă, și mai puţini sunt cei dornici de a păstra și a transmite mai departe aceste „mărturii” ale trecutului. Căci, pentru a ști cine suntem, pentru a ne cunoaşte identitatea națională, trebuie să ne cunoaștem trecutul, cultura și civilizaţia.

Într-o zi însorită de aprilie, pe la ora prânzului, am ajuns pe strada Șelari nr. 26 din municipiul Giurgiu pentru a cunoaște un iubitor al obiceiurilor și tradițiilor populare și totodată pasionat de a colecționa obiecte de artă populară și de uz gospodăresc ce altădată erau nelipsite din gospodăriile țărănești. În fața porții am fost întâmpinați de Ioniță Ionel, Nini pentru cunoscuţi, care, mereu bucuros de oaspeți, ne-a poftit în curte. Cum am trecut pragul porții, precum „Alice în țara minunilor”, ne-am trezit că pășim parcă în altă lume. Nu am fost întâmpinați (așa cum ne așteptam) de ronduri de flori sau legume, nici de curajosul paznic al curții, ci ne-am trezit într-un univers al artei populare, un minimuzeu de etnografie. Dl. Ioniță ne vorbește cu drag despre fiecare piesă în parte, despre istoricul acesteia și cum a achiziționat-o, foarte bucuros să ne răspundă la orice întrebare și mândru de expoziția sa care însumează până în prezent un număr de 194 exponate.

Toate exponatele sunt foarte bine conservate și întreținute: cele din lemn au fost tratate împotriva cariilor și apoi lăcuite, iar cele din metal, curățate de rugină și vopsite. Dar pe lângă acest tratament, colecționarul are mare grijă ca peste obiectele expuse în aer liber să nu se aștearnă praful „eu am o mare supărare; datorită situației actuale (modernizarea străzii) este mult, mult praf. Până acum 3 ani de zile, de la 1 ianuarie până la 31 decembrie toate obiectele luceau, interveneam mai rar la ele, dar acum, din două în două zile, trebuie să le curăț cu pensula…mă mai ajută nepotul meu de 6 ani”. La intrare, în partea dreaptă, suntem întâmpinați de un plug vechi de 86 ani înconjurat de ghivece cu flori ce se află sub fereastră, iar deasupra lui, pe pereţii casei admiram câteva roți de care din metal sau lemn cu o vechime de 70 ani. Tot exteriorul casei dar și pereții magaziilor sunt „decorați” cu obiecte din colecție din cele mai diverse, așezate aleatoriu, de la vase de lut, linguri, lopeți de pâine, lada de zestre, până la juguri ce au o vechime de peste 100 ani, fiare de călcat cu jar, scripeți de războaie de țesut (120 ani), cicric (102 ani), cântare (110 ani), balanțe (104 ani), clopote, lanțuri, ceasuri, felinare etc. O piesă de rezistență a colecției o reprezintă o ploscă rotundă, veche de 127 ani, ce a aparținut părinților săi: „ cu această ploscă au fost chemați la nunta parinților mei, Ioniță Tudor și Drăgana, oamenii din sat” ne spune dl. Ioniță. Un alt obiect ne atrage atenția, niște zăbale de cabaline cu strună ce au aparținut lui Năstase Nedelcu din satul Oncesti și care „a făcut armata cu ele la arma Roșiori în 1877, așa mi-a spus nepotul său atunci când mi le-a dat” .Înaintăm spre mijlocul curții unde stau cam înghesuite (curtea nu este prea mare) fiare de calcat cu cărbuni, lămpi cu gaz, felinare, părți componente ale războaielor de țesut, rindele, vase de cupru,Comori Vlăscene Revistă de cultură şi tradiţie vlăsceanăAnul 1, Nr.1, Decembrie 2009 Pag. 32ceasuri și chiar o colecție de sifoane de sticlă de 1l și 0,5l fabricate la Giurgiu sau în alte localități. Sprijinită de un aparat de radio vechi stă o placuță cu sloganul „învață-ți trecutul ca să-ți cunoști prezentul și viitorul”, îndemnul pe care dl. Ioniță îl adresează celor tineri. Privirile ni se opresc asupra a 2 felinare vechi de 100 ani despre care colecționarul ne spune „sunt donate de Marian Păsărică în anul 2005, care le are de la bunicul său Tănăsică Birjaru – cum era cunoscut în oraș. Cu ele lumina trăsura cu care ducea călătorii de la gară în oraș, la orice destinație. Giurgiuvenii de vârsta a treia își mai aduc aminte de Tănăsică Birjaru. Tot de la Marian Păsărică am și acest cornățel negru care este de la dricul primit de Biserica Ortodoxă de la austrieci”. Un alt exponat care pare rătăcit printre mulțimea de obiecte de uz gospodăresc îl reprezintă o sabie turcească, care, aflăm de la gazda noastră, este donată de Frantzeti Iani și Vali din Giurgiu și ca „străbunicul lui nea Iani a participat cu ea la razboiul din 1877”. Înaintăm către fundul curții unde se află un șopron ce adăpostește o colecție de vase din ceramică pe care giurgiuveanul le achiziționează ori de cate ori are ocazia, de la diferite târguri din țară. Printre farfuriile și castroanele de diferite forme și culori ce îmbracă pereții șopronului, o fotografie veche ne atrage atenția; este imaginea unei cete de calușari. Aflăm că unul dintre călușari este chiar gazda noastră, care de mic a jucat calușul în satul părinților săi, Bălănoaia, sat de care îl leagă multe amintiri. „Toată copilaria mea și toate vacanțele mi le-am petrecut exclusiv la fratele mamei și sora tatălui care încă mai locuiesc în Bălănoaia”. Despre această perioadă ne povestește cu nostalgie: „ Eu am jucat călușul la Bălănoaia de la varsta de 7 ani. Tradiţia spune să te legi în căluş. Pe mine nu m-au legat în căluş prima dată, dar eram acolo în permanenţă cu ei, de când se strângea ceata şi până se termina. Mentorul meu a fost raposatul Florea Miţoi…‟ba, de-acum încolo Nini stă lângă mine‟. Eu, copil de 7 ani pe lângă oameni de 25, 30, 50 ani cât aveau ei… eram o vedetă în sat. Dormeam cu ei acolo, aşa cum era obiceiul (toţi la vătaf), până se termina căluşul. Mai este şi acum casa din spatele gării din Bălănoaia unde dormeam cu toţii, nu mai locuieşte nimeni în ea, dar unul dintre ultimii mei vătafi mai trece când şi când pe acolo”. Ionel Ioniţă, astăzi în vârstă de 56 ani, îşi aduce aminte cu drag de anii de şcoală şi de dascălii care i-au îndrumat primii paşi, de înv. Pruna Florică şi de diriginta (prof. de matematică) Ţiculescu Mariana „mi-au rămas aici amândouă” (ne declara interlocutorul nostru ducând mâna semnificativ spre piept). A urmat cursurile liceului economic unde …”am avut nişte dascali deosebiţi”. În timpul liceului a avut „o activitate culturală deosebită”, a fost dansator în ansamblul de dansuri populare iar apoi, la iniţiativa lui, a luat fiinţă formaţia de căluşari (din 1969 până în 1972) cu care „am luat locul I pe ţară trei ani la rând. Mândria mea este ca am jucat pe scenă la fel ca în curte, inclusiv cu spartul oalei (umplută cu lapte bătut). Am luat de pe bătătura şi am pus pe scenă”. După terminarea liceului a intrat în armată, dar an de an a jucat căluşul la Bălănoaia (până în 2005). Spre marele său regret, din cauza faptului că au rămas puţini oameni în sat, de trei ani de zile nu a mai putut să adune ceata de căluşari în sat. Unii au plecat la Bucureşti, alţii să muncească peste graniţă; din toată ceata – ce altă dată se făcea remarcată la toate festivalurile de gen – rămânând doar 2-3. Ar fi dorit ca măcar o dată să joace în căluş cu nepotul său Răzvan căruia i-a făcut şi un costum. În anul 2005, este chemat la grupul şcolar „Ion Barbu” (fostul liceu economic) de către prof. Câinaru (pe care l-a avut ca profesor în liceu) pentru a înfiinţa o ceata de căluşari de fete. Ideea i-a surâs şi a început să prindă contur. Fiind o formaţie de fete (7 la număr), a îmbinat tradiţionalul cu modernul, mergând pe un dans stilizat pentru scenă. Dar, după ce fetele au absolvit liceul, grupul s-a destrămat datorită lipsei de interes a tinerei generaţii pentru dansul tradiţional. Crescut de mic în spiritul obiceiurilor şi tradiţiilor populare şi fiind un iubitor împătimit al căluşului, în ultimii doi ani, de Rusalii, Nini cheamă acasă căluşarii din Oinacu să joace, prilej cu care îmbracă costumul de căluşar (păstrat cu multă grijă cu levănţică). Mai zăbovim câteva minute în curte cu ochii aţintiţi asupra obiectelor ce ne „vorbesc” despre viaţa bunicilor şi străbunicilor noştrii, apoi intrăm în casă unde gazda noastră păstrează restul colecţiilor. Dl Ioniţă se laudă că are 27 de colecţii diferite, pornind de la vederi, pixuri, dopuri de sticlă, discuri, până la numismatică, documente vechi, ştergare ţărăneşti şi chiar calendare bisericeşti. Colecţiile de ştergare ( 83 la număr) şi cămăşi ţărăneşti, sunt păstrate în camera de zi în sertare şi dulapuri, iar în camera din dreapta icoanele. Multe dintre colecţiile sale, alcătuite din obiecte mai mici, sunt etalate în altă cameră ce se află în stânga.Comori Vlăscene Revistă de cultură şi tradiţie vlăsceanăAnul 1, Nr.1, Decembrie 2009 Pag. 33Pasiunea pentru colecţii o are din clasa a-II-a când a început să adune mărci poştale şi numismatică. Din anul 1966 a început să colecţioneze calendare bisericeşti din toată ţara, ajungând acum la un număr de 83 piese ce au fost remarcate de către elevii seminarului teologic la „Târgul colecţionarilor” organizat anul trecut în Giurgiu. Chiar dacă nu este adeptul informatizării, dl. Ioniţă este un om meticulos „defect din liceu”. A întocmit un registru de inventariere a acestor obiecte care cuprinde rubrici importante pentru identitatea fiecărui obiect: numărul de inventar, denumirea obiectului, numele celui care l-a donat, localitatea donatorului, data primirii şi vechimea la data primirii, document important pentru punerea în valoare a colecţiei.Despre cum a început să colecţioneze obiectele expuse în curte, giurgiuveanul povesteşte: „mie plăcându-mi foarte, foarte mult viaţa la ţară, m-am gândit să strâng obiecte din astea vechi pe care le mai avea mama prin pod, pe care le mai aveau rudele, să le ţin, să văd ce se întamplă cu ele”. Ieşind la pensie în anul 2001, şi-a propus să îşi mărească colecţia mergând şi întrebând pe la cunoscuţi , cu gândul că „precis nepoţii mei nu or să mai vadă aşa ceva. Şi adevărul ăsta a fost, multe din obiectele pe care le am eu acum, oameni de 35-40 ani, nu le-au văzut, nici nu au auzit despre ele şi mă întreabă `ce e asta`…”. Mare parte dintre obiectele din colecţie au fost donate „ia-le Nini că la tine le mai vede cineva, la mine nu le vede nimeni”. Fiind cunoscut în judeţ ca un om ce colecţionează obiecte vechi, este chemat de sătenii din judeţ pentru a vedea, aprecia şi colecţiona diferite obiecte. La început, soţia lui dl. Ioniţă nu a împărtăşit pasiunea acestuia, dar cu timpul s-a obişnuit „…îi place”. Ba chiar îl ajută la achiziţionarea obiectelor şi cunoaşte istoricul fiecăruia „când avem musafiri şi le vorbesc despre colecţie, câteodată îmi ia vorba din gură; `dar de unde ştii tu?` păi nu te-am auzit pe tine?!” Nini are foarte puţini vizitatori deoarece puţin sunt giurgiuvenii ce ştiu de existenţa acestui muzeu; anul trecut i-au călcat pragul oameni veniţi din America (români plecaţi de 20 de ani) ce au auzit că în Giurgiu s-ar afla „o mică parte a Muzeului Ţăranului Român”. Pentru că numărul pieselor din colecţie sporeşte pe zi ce trece, curtea a devenit neîncăpătoare… „mi-ar fi trebuit mult mai mult loc, încă atât şi mai mult de atât. Îmi făcusem rost de căruţă ţărănească, slătărească de fapt, pictată dar nu am unde să o pun… dar în acelaşi timp nici nu dau nimic din curte deocamdată” ne spune giurgiuveanul, sperând că pasiunea lui să fie împărtăşită de nepot, să ducă mai departe munca începută de el.

Carmen Mihaela Frîncu Director CJCPCT Giurgiu